Ursul din geantă

micCu forma unui trapez, neagră, ferfenițită pe la margini, cu fermoarul stricat, plină, prea plină. Cu un picior de copil atârnând înăuntru, peste niște pungi rufoase Kaufland sau Billa. O geantă obișnuită, cu colțuri roase. Geanta aceasta a fost neagră-lucioasă, iar acum e de un gri-mat. E mare. E a unei femei care are un copil de vreo 4 ani. Merg spre Anghel Saligny. Geanta e pusă jos, pe jumătate băgată sub scaunul de lângă ușă. Și un cap de urs de pluș răsare dintr-un colț.

Dintre toate – acel urs de pluș îmi creează un fel de stare. De vinovăție și milă. Că e lăsat, uitat acolo, strivit de toate cele. O fi acum niște bucăți de cârpe cusute, dar altădată nu aveam imaginea asta …

Când aveam 4-5 ani, jucăriile de pluș nu erau chiar așa de moi. Majoritatea aveau o captușeală tare sau erau cu schelet din plastic. Țineam mult la ele. Le atribuiam însușiri de vietăți, erau un fel de prieteni ai mei, confidenți pentru cele mai intime gânduri. Erau spectatori fideli la prestațiile mele, le așezam în funcție de înălțime (așa cum eram obișnuită la grădiniță/școală – cei mici în față, cei mai înalți – în spate). Le puneam ”în bănci” și le împărțeam creioane, pixuri, foi de caiet. Le dădeam să scrie și corectam (desigur, scriam eu pe foile alea, pe unele greșeam intenționat, ca să am ce corecta). Îmi părea extraordinară răbdarea lor de a mă aștepta până veneam acasă. Găseam în ochii de plastic un fel de licărire. Credeam că vorbesc mut, deoarece aveau gurile cusute. Dar vorbeau.

Nu le dădeam pacea asta mereu, însă. Fără răutate, fiecare jucărie era predispusă la riscul de a fi mâzgălită cu o cariocă, de a fi ruptă etc. Îmi amintesc acum de un iepure care avea vopsit spațiul alb de la ochi. I-am facut ochii roșii pentru că albul ăla nu era bun acolo (în perioada în care orice era alb – trebuia colorat). Fiecare jucărie risca să se pomenească fără vreun membru (mai ales fără coadă, doarece cozile erau cel mai ușor de desprins). Și, cel mai important, era obligatoriu ca fiecare jucărie să aibă un nume. Acum nu le mai țin minte numele.

Jucăria moale a copilului din metrou pare mai curând a fi primită în dar de la străini, din vreun ajutor umanitar, decât de la părinți. Un ursuleț de pluș murdar, cu o ureche pe jumătate descusută și, totuși, jucăria aceea fără de care copilul nu adoarme, nu iese din casă. O ia la grădiniță, o cară peste tot, iar când nu mai are forță, o abandonează în geanta mamei.

Știți… aceasta pare a fi singura jucărie a băiețelului.

Nu țin să trag o concluzie bine pusă la punct din toată înșiruirea asta, dar simt nevoia să împart un fel de trăire: întroacerea, măcar pentru câteva clipe, la lucrurile simple. Și mulțumirea pentru că realizăm, prin această întoarcere, că avem atât de mult.

Sursa foto 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s