Tristeți și abateri… pe la metrou

6836431794_5f86e4a8d9_z“Clișeu, idee prea des întâlnită, pe asta am mai auzit-o, pff…” – Acestea îmi trec prin minte când văd o postare, un articol, o frază scoasă în legătură cu viața de la metrou. Și din cauza asta am tot evitat să scriu despre această mică frântură a zilei – clipele cuprinse în momentul când intru la metrou și cel în care împing bara metalică de la ieșire.

Tristețea

Universul metroului dispune de un tip de indivizi aparte. Fac și eu parte din aceasta ”ramură”, deși încerc să mă mai abat, când îmi amintesc că am nevoie.

Și acest grup de indivizi se caracterizează printr-un automatism excepțional în ceea ce privește mișcarea pas-de-pitic-robot la ore de vârf, prin Pasajul Unirii. De asemenea, acești indivizi au o rezistență sporită pentru situații extreme deoarece pot supraviețui cu succes testelor:

  • de sufocare;
  • de călcat pe picior;
  • de miros urât și transpirație;
  • de… se-salvează-cine-poate când pe display-ul cu numele destinației apare doar 1 min (mai ales dacă e ora 8-8.30 și e vorba de destinația Pipera);
  • și altele.

Iar ceea ce îi aduce într-un punct comun este tristețea. Pentru că, adăugând la cele enumerate mai sus, dimineața avem de-a face cu fenomenul somn-grabă-tristețe (și poate gândul – “să se termine și ziua asta!”), iar seara întâlnim efectul de oboseală-de-după-job-foame-tristețe.

Când sunt triști, de regulă, indivizii au ochii fixați:

  • în telefoane/cărți/tablete;
  • în geamul din față;
  • (pentru scurt timp și destul de rar) la cineva îmbrăcat mai colorat/sexy/ciudat;
  • și la altele.

Continuând cu penultima parte a pasajului anterior, mă gândesc… Nu o fi cartea aceea interesantă? Și chiar jocul acela de pe telefon nu o fi antrenant, cumva? De ce să se uite la geamul din față dacă, chiar cu un pic de nesimțire, pot să privească, pe rând, oamenii de pe-aproape (e distractiv uneori)… Tare-mi pare rău că mă pierd uneori în această stare. Și când îmi amintesc că nu prea e bine și că vreau să fiu o abatere – încerc să zâmbesc măcar cu ochii. Nu de dragul concluziilor însumate mai sus și nici pentru „a da bine”. Știu eu că așa e mai bine, mă simt eu mai bine, ce mă înconjoară capătă o altă semnificație. Și mi se întâmplă, fără să mă mai gândesc că trebuie – să zâmbesc „pe-adevăratelea”. Surâd când găsesc un pasaj înțelept în cartea pe care o citesc, le zâmbesc copiilor, râd de reacțiile oamenilor care văd ceva la alți oameni etc. Cum ar fi….:

Exemplu de abatere 1:

Într-o seara, am ieșit de birou – mă îndreptam spre casă. La Brâncoveanu a urcat o doamnă cu un cărucior, cu un băiețel mic. S-a așezat lângă mine, a întors căruciorul la ea și i-a pus frâna. Copilul, ca mulți alții, era foarte sociabil. Nonverbal, pentru că era prea mic să vorbească. Nu prea înțelegeam de ce, după o stație, a început să întindă mâinile spre mine. Cu un mic efort mi-a atins și mângâiat piciorul. M-am uitat la maică-sa, care, cu o mișcare imediată, i-a îndepărtat mâna.

(către copil) – Aici nu se poate, mamii… (către mine, apoi) – Mă scuzați, îi place să atingă ciorapii de nailon… acasă nu scapă nicio pereche de mâna lui. (eu) – Nu e nimic. Cât are? (mama copilului) – Avem un an și șapte luni! (mă uit la copil și îi zâmbesc iar… și copilul de un an și șapte luni îmi răspunde cu o expresie de râs-cu-gura-mare pe care o traduc, parcă – „știu tare bine ce fac și am voie!” :))..).

Exemplu de abatere 2:

Mergeam într-o dimineață spre pasaj. Urma să trec pe la scara rulantă, apoi pasajul, apoi celălalt peron. Chiar înainte de a ajunge la scara rulantă, am observat ca toți cei pe care îi întâlneam își opreau privirile la o femeie care mergea cu cinci pași înaintea mea. Și toți, toți trecătorii care îi ieșeau în față o priveau insistent. Cu toată aglomerația dimineții, am încercat să parcurg eroic cei cinci pași care mă îndepărtau de acea femeie, plus să mai adaug alți doi pași, să o văd și eu, să văd ce are de prinde toate privirile? Și până să recuperez cei 5-7 pași, m-am gândit c-o fi machiată strident, că are o cicatrice, că e un bărbat-femeie, că poate e o femeie cu barbă (prea erau mirați ochii trecătorilor). Niciuna dintre bănuieli nu mi s-a adeverit. Era decolteul. Mare și bine dezgolit. :))

Exemplu de abatere 3:

Uneori apar niște inițiative ale unor artiști, ”demersuri” care mai schimbă din starea de tristețe a personajelor de pe la metrou. Așa cum s-a întâmplat săptămâna trecută în stațiile de metrou – muzică clasică, live. Am văzut oameni triști, coborând din metrou, oprindu-se lângă artiști și înseninându-se ascultându-i. (Mulțumim, Arta nu mușcă !)

Exemplu abatere 4:

De multe ori, de necazul plictiselii de la metrou mă mai salvează și imaginația. 😛

Lucrul care mi s-a părut interesant a fost asocierea pe care am făcut-o într-o după-amiază, când așteptam metroul în Unirii. Voiam să ajung la Izvor. Momentul în care aștepți metroul spre Dristor 2 sau spre Preciziei, la un pas depărtare de linia restrictivă a peronului și, mai ales, la ore mai aglomerate, ai parte de un spectacol de umbre dacă te uiți în sus, la balustrada pe lângă care trec cei care se îndreaptă spre/dinspre pasajul care leagă Unirii 1 de Unirii 2.

Ei, asocierea este cu descrierile din Mitul Peșterii. Într-o variantă mai interesantă, pentru că toți trec prin toate rolurile, așa încât cei care privesc la bucata opacă, cu umbre mișcătoare a balustradei – sunt prizonierii legați. Apoi, trecătorii reprezintă personajele ale căror umbre sunt singurele reprezentări ale realității prizonierilor. Mai mult, personajele mai trec și dincolo de hotarele peșterii, ieșind din gura de metrou. Și așa, fiecare participant la viața de metrou joacă, pe rând, un rol din Mitul Peșterii.

Cam asta mi-a jucat mintea în ultima vreme. Iar treaba cu tristețea nu am observat-o doar eu. În ultima vreme am împărțit această concluzie cu mai mulți participanți la „viața de la metrou” (care, apropo, se dovedește a fi chiar mult mai tristă decât cea din ”RATB-uri”).

Sursa foto

Anunțuri

Un gând despre „Tristeți și abateri… pe la metrou

  1. costi

    Mie întotdeauna mi-a plăcut cu metroul. Trist, fericit, singur, obosit, transpirat, entuziasmat…mi s-a părut ca sunt la locul meu in metrou. De regula mergeam cam 6-7 statii, destul de mult. Dar parca timpul cu metroul nu era un timp pierdut, era mai mult o trecere reala către timpul meu personal si intim. Îmi aduc aminte ca daca mi se întâmplă sa mă întâlnesc cu cineva cunoscut dar nu apropiat si trebuia sa stăm de vorba, era ca si cum cineva ma tinea pe loc, mă simteam sufocat si lipsit de bucuria de a trai acel timp al meu.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s