Algoritmul dimineților mele

sssleepO să credeți că sunt dusă…un pic bolnavă…că mi-e viața anapoda, dar… Să știți că am perioade într-un an când mă ciocnesc de un ritm tare ciudat. Și mă refer mai cu seamă la somn.

Ei, așa se face, dragii mei, că în fiecare dimineață, de câteva săptămâni încoace (poate chiar luni), un algoritm deosebit îmi gâdilă urechile într-un mod inedit. Senzații mixte sunt pulsate apoi spre întregul corp, așa încât mi-e foarte ușor să mă pun în pielea vecinilor mei.

Totul începe, însă, cu… RATB-ul

Continuă lectura

Anunțuri

Când nu-ți ies trei clătite la rând…

Superhero-PancakesEu abia mai alaltăieri am inaugurat făcutul clătitelor în apartamentul pe care îl numesc ”acasă”  de vreo jumătate de an încoace. Clătite am mai făcut, dar nu în casa mea, nu în tigăile mele. Eu nu mi-s fata care să gătească cu migală și să caute rețeta perfectă pentru bucate. De aceea, atunci când mi s-au lipit trei clătite la rând, am hotărît să schimb tigaia. Compoziția era numai-bună. Dar știu ce-mi lipsea: una bucată gașcă de oameni (da, da, așa este… dacă faci clătite, chemi oameni, teambuilding-uiești etc.). Ca să completez și golul ăsta, am trimis un mass către o ceată de prieteni buni cu întrebarea:

Ce faci când nu-ți ies trei clătite la rând? :))

Continuă lectura

Fermoar deschis 3 – Canapele cu denim și husa unei mașini

30 decembrie 2013. Intrare cu ușă rotativă. În stânga – un brad împodobit după tradiții occidentale, în dreapta – trei domnișoare îmbrăcate office. Lift. Muzică în lift. Etajul 3, apoi o ușă de sticlă. Butoane, sonerii… Se deschide ușa de sticlă. Liniște. Un alt brad cu același veșmânt. Stăpâna mea are mersul încet și leneș, parcă. Știu de ce: îi place să calce pe mochetă, pentru că e moale. Muzică de sărbători pe fundal, un openspace liniștit, cu o grămadă de birouri goale. Tastaturi cuminți, monitoare închise, scaune moi, abandonate. Ceva este aici și nu apuc să văd, până să mă coboare stăpâna din spate. Stop. Acum. Canapelele de denim. Sau imitație de denim. Denim subțire, cusut cu ață. Nu-i denim pentru blugi, ci, mai degrabă – denim pentru o cămașă.

– Locul rucsacului e jos, nu pe mine!

La ce limbă ascuțită are canapeaua de denim, dacă aș avea picioare și mâini, aș fugi ”în patru labe” într-un colț și aș aștepta acolo până stăpâna mea își termină treburile pe aici.

– Lasă-l, dragă, ăsta pare drăguț, cuminte… Și curat. Nu vezi că fata îl ține pe jumătate în brațe? Bucură-te și tu că-s sărbătorile acu și nu mai vine femeia de serviciu să pună mopul pe tine! Mai ții minte, ultima dată când s-a facut curatenie, se dădea la noi ca un adevărat macho. Spunea că știe să danseze latino. Apoi ne-a zis că e singur de Revelion. Și a început să plângă. Văd și acum pata pe care ți-a lăsat-o acolo, pe colțul din stânga… Rucsacul e străin. Măcar n-o să plângă și n-o să lase pete.

Se pare că am cealalată canapea de partea mea. Încă e fascinant să vad aceste canapele îmbrăcate în denim. Îmi imaginez că și stăpâna mea se gândește câte fuste și cămăși ar fi cusut din pânza aceasta. Între canapele stă o masă cu vitrine din sticla, care face yoga. Pe masă – cutiuțe cu pliculețe de ceai. Stau mute, ca să nu rupă echilibrul măsuței care face yoga și, probabil, de teama gurilor celor două canapele.

Am poposit într-o adevărată telenovelă. Cât am stat acolo, măsuța din sticlă a tot făcut yoga, cutiuțele cu ceai au tăcut, iar cele două canapele, uitând de mine, au bârfit câte ceva despre scaunul moale al teamleaderului și comoda cu sertare a secretarei de la recepția etajului 3. Poveste de dragoste sfârșită tragic, consumată în fața tututror obiectelor de aici. Surprind o fărâmă de sentimentalism în canapeaua pe care stau:

– Of, de-ar ști oamenii că și noi, obiectele… Și noi – ca ei…

5 ianuarie 2014. Autobuz aproape gol. Chiar și așa (ciudat!), stăpâna mea mă mută în față. Acu nu mai sunt invidios pe fularul care-i astupă buzele și se bucură în fiecare zi de aburii gurii ei. Chiar îi zâmbesc ironic lunganului împletit din fir pufos. Ha! Azi stăpâna mă ține pe burtă și pe sâni. E moale, e cald și-i simt inima.

Pe străzile Bucureștiului e liniște, e ceață. Deslușesc la un moment dat un țipăt prelung, ascuțit.

– Ah! Blană încâlcită! Animal semi-văzător! Degeaba ai lesă dacă nu știe stăpân-tu’ să te țină! Marș! Ajutor!

Pe Strada Vasile Milea țipă husa unei mașini. Gri. Pare totul în ordine. Hm. Ba nu. Un husky gri-brun își „marchează teritoriul”, ținând laba din stânga-spate ridicată, săltând în celelalte trei, de la un capăt la celălalt al mașinii. Săraca husă. Husă de mașină pișată de un husky.

Azi. Stăpâna mea are o pereche de căști. Până acum le tot punea în buzunarul hainei sau le ținea în mână. Azi, însă, le-a strecurat în unul dintre buzunarele mele: parcă un vierme turcoaz a invadat o bucată din mine. Căștile astea nu scot niciun sunet, dar se frământă grozav în buzunarul meu. Se pare că trebuie să pun din nou la bătaie strategia de integrare a obiectelor noi…

Fermoar deschis 2 – O cantină și o cârjă

Victoriei. O încercare de cantină ce spune ”avem un cadru personalizat cu postere retro și mobilier modern, cu scaune înalte și culori vii, muzică în surdină”. Detaliul care marchează fidelizarea clienților – afișul de pe geam – ”îndeplinim comenzi în zonă”. Cantina corporatiștilor de aici. Sau una dintre ele. Preț pentru un meniu – 9 lei. Meniul = o porție de dintr-o specialitate, iar chifla+salata de varză  – bonus. Foindu-se de la un capăt la altul al ofertei culinare, stăpâna mea hotărăște să-și ia ceva. A pus pe tavă și salata de varză. Cam pustie cantina.

Intră doi tipi de până-n 30 de ani. Un fel de ”camarazi de la muncă”. Unul îi spune celuilalt ceva despre faptul că nu-i mai este frică și că o să reușească. Se acomodează foarte ușor la o masă și discută ceva puțin interesant.

Nu-i tocmai o priveliște frumoasă la geam, dar… stăpâna mea și-a prins ochii de ceva: un moș care trece încet pe sub geam. I-a luat ceva timp ca să ajungă la ușa cantinei. Veselă, doamna de la deservire l-a întrebat dacă păstrează preferințele. Clar: moșul este client fidel, dar cu siguranță nu vine de la o multinațională din apropiere. Mai curând locuiește singur într-un apartament de pe Titulescu.

Iată bunicul-intelectual. Moșuleț blând, îngrijit, calculat, calm. Fular în carouri roșu-galben-gri. Pălărie. Ca obiect util zi de zi în viața stăpânii mele, mă interesează tot ce are. La el… mă atrage Cârja. Cu mâner curbat. Lemn lustruit frumos. Cârja-i veche, dar e ținută cu grijă. Un fel de invidie mă străpunge: Cârja-i înțeleaptă, nu scoate un sunet, stă dreaptă. Parcă mi-e și un pic rușine de Doamna Cârjă. Este pusă la colț, sprijinind unul dintre pereți, iar eu stau țanțoș pe un scaun roșu și moale, lângă stăpâna mea. Aș coborî, aș sta un pic mai mult și îmi doresc să ieșim atunci când se pornește și moșul, să-i pun o întrebare Cârjei: Câți ani ai? De unde vii? I-aș cere și un sfat…

Din păcate, plecăm înainte. La cum mă strânge stăpâna în spate, îmi dau seama că e frig. Intrăm în ritmul normal, până la următoarea destinație – pas, pas, pas vioi. Și eu, rucsacul – hop, hop, hop. Străzi cenușii. Puțini oameni. Multe mașini. Iar acum trebuie să-mi dau seama ce subiect de conversație să mai găsesc cu paltonul și cu fularul. Da, frigul iernii mi-a mai adus niște camarazi. Care nu sunt tocmai sociabili, dar mă mulțumesc cu ei așa.

Ați văzut-o pe Doamna Cârjă de la cantină? Fularul e ocupat de respirația stăpânei. Când e înfășurat în jurul gâtului, profită de aburii gurii ei și tace. Firele paltonului însă se strâng un pic acum:  Hm… Nu m-a interesat cârja. Am fost preocupat de stăpâna noastră, să nu-mi înmoaie mânecile în orezul sârbesc. 

Fermoar deschis 1 – introducere

rcj(ce-i cu asta, mai exact, vezi la butonul „Rucsaco-jurnal” de mai sus 😉 )

Sunt verde-nchis în exterior și aproape negru-gri înăuntru. Port în mine tot ce vrea stăpâna mea, chiar dacă mă mai supăr uneori că rimelul și cablul de date se ceartă când sunt aruncate în același buzunar (fac gălăgie mare).

Fix 14 buzunare poartă zestrea de zi cu zi a stăpânei mele. Mie îmi place de stăpâna mea. Îmi place mai ales când e aglomerat în tramvai și mă mută în față, mă ține pe sânii și pe burta ei. Nu că aș avea vreo problemă cu spatele, dar în față e mai… moale. Cănd mă ține în față văd și eu lumea așa cum o vedea ea. Și mi se justifică fiecare mișcare. Și mă îmbrățișează, și-i simt suflarea…

Stând în spate, însă – este cea mai grea încercare de încredere. Nu știu niciodată unde mergem, doar dacă recunosc drumurile pot să ghicesc cam pe unde mă duce: dacă o ia la dreapta de la florărie – sigur mergem în stația RATB. Dacă o apucă mai devreme pe Aleea Haiducului – înseamnă că-i vreme bună de mers pe jos. Dacă se pornește pe bicicletă – e foarte posibil să mergem pe Strada Sibiu până-n capăt. Dar dacă o luăm pe străzi pe care nu le cunosc – aștept. Și tac. Admir. Stăpâna mea știe atâtea locuri și locuri. Și le tot descoperă, că nu se mai plictisește de orașul ăsta.

Jurnal pentru început de decembrie

1.

Și-a dat Domnul și-a nins de ziua mea. Taman când nu mi-am mai chinuit gândul cu asta, când am ieșit afară duminică dimineață și cântau păsările de credeam c-or să pocnească mugurii copacilor. Spre seară și-au dat întâlnire niște nori, un pic de vânt, hai-hai, hai-hai… și-a nins, oameni buni. Puțin, dar tot a fost.

M-am gândit să-i caut semnul. Că ninsoarea de ieri m-a prins pe drumuri. Am simțit fulgii aceia topindu-se pe obraji, încâlcindu-se în păr. M-a nins. ”Cadou”, mi-am zis. Și, mai egoistă ca niciodată, l-am primit.

Continuă lectura

Lăturalnice

(în recuperare, de ieri)

După-amiază păcălită de temperaturile unei seri de vară. Cei care au luat la pas străzile Bucureștiului sunt pândiți de un fel de resemnare: nu mai e scăpare; vremea își recuperează dreptul de a fi capricioasă, de a revărsa temperaturi caniculare chiar înainte de a începe luna mai; se pare că vine o vară cruntă

Dar resemnarea asta este numai-bine îmbinată cu o altă stare: soarele, căldura asfaltului, abundența verde a copacilor, ceața din praful orașului și sunete fel de fel… toate acestea îi schimbă. Hainele sunt mai colorate, încălțămintea mai ușoară, mersul mai vioi, parcurile mai pline, terasele mai pline, iar gălăgia – un amestec de concerte în aer liber, triluri de păsări, accelerația mașinilor si a motocicletelor, clopotele și slujbele din biserici sau chiar sloganul cântat ”Fiare vechi!” – hrănește cumva fiecare zi a verii. Continuă lectura