„Rucsaco-jurnal”

Entitate-martor a tot ce mișcă în spatele oamenilor, rucsacul păstrează episoade pe care, din păcate, noi nu le vedem. Trece ziua-toată și poate că nu știm câte lucruri extraordinare am lăsat… în spate. Rucsacul verde-nchis știe mai multe decât mi-am putut imagina. 🙂 Începem cu (intro) Fermoar deschis 1. Urmează Fermoar deschis 2, Fermoar deschis 3… etc. …până nu s-o mai putea). 

Fermoar deschis 1 – introducere

Sunt verde-nchis în exterior și aproape negru-gri înăuntru. Port în mine tot ce vrea stăpâna mea, chiar dacă mă mai supăr uneori că rimelul și cablul de date se ceartă când sunt aruncate în același buzunar (fac gălăgie mare).

Fix 14 buzunare poartă zestrea de zi cu zi a stăpânei mele. Mie îmi place de stăpâna mea. Îmi place mai ales când e aglomerat în tramvai și mă mută în față, mă ține pe sânii și pe burta ei. Nu că aș avea vreo problemă cu spatele, dar în față e mai… moale. Când mă ține în față văd și eu lumea așa cum o vedea ea. Și mi se justifică fiecare mișcare. Și mă îmbrățișează, și-i simt suflarea…

Stând în spate, însă – este cea mai grea încercare de încredere. Nu știu niciodată unde mergem, doar dacă recunosc drumurile pot să ghicesc cam pe unde mă duce: dacă o ia la dreapta de la florărie – sigur mergem în stația RATB. Dacă o apucă mai devreme pe Aleea Haiducului – înseamnă că-i vreme bună de mers pe jos. Dacă se pornește pe bicicletă – e foarte posibil să mergem pe Strada Sibiu până-n capăt. Dar dacă o luăm pe străzi pe care nu le cunosc – aștept. Și tac. Admir. Stăpâna mea știe atâtea locuri și locuri. Și le tot descoperă, că nu se mai plictisește de orașul ăsta.

 Fermoar deschis 2 – O cantină și o cârjă

Victoriei. O încercare de cantină ce spune ”avem un cadru personalizat cu postere retro și mobilier modern, cu scaune înalte și culori vii, muzică în surdină”. Detaliul care marchează fidelizarea clienților – afișul de pe geam – ”îndeplinim comenzi în zonă”. Cantina corporatiștilor de aici. Sau una dintre ele. Preț pentru un meniu – 9 lei. Meniul = o porție de dintr-o specialitate, iar chifla+salata de varză  – bonus. Foindu-se de la un capăt la altul al ofertei culinare, stăpâna mea hotărăște să-și ia ceva. A pus pe tavă și salata de varză. Cam pustie cantina.

Intră doi tipi de până-n 30 de ani. Un fel de ”camarazi de la muncă”. Unul îi spune celuilalt ceva despre faptul că nu-i mai este frică și că o să reușească. Se acomodează foarte ușor la o masă și discută ceva puțin interesant.

Nu-i tocmai o priveliște frumoasă la geam, dar… stăpâna mea și-a prins ochii de ceva: un moș care trece încet pe sub geam. I-a luat ceva timp ca să ajungă la ușa cantinei. Veselă, doamna de la deservire l-a întrebat dacă păstrează preferințele. Clar: moșul este client fidel, dar cu siguranță nu vine de la o multinațională din apropiere. Mai curând locuiește singur într-un apartament de pe Titulescu.

Iată bunicul-intelectual. Moșuleț blând, îngrijit, calculat, calm. Fular în carouri roșu-galben-gri. Pălărie. Ca obiect util zi de zi în viața stăpânii mele, mă interesează tot ce are. La el… mă atrage Cârja. Cu mâner curbat. Lemn lustruit frumos. Cârja-i veche, dar e ținută cu grijă. Un fel de invidie mă străpunge: Cârja-i înțeleaptă, nu scoate un sunet, stă dreaptă. Parcă mi-e și un pic rușine de Doamna Cârjă. Este pusă la colț, sprijinind unul dintre pereții, iar eu stau țanțoș pe un scaun roșu și moale, lângă stăpâna mea. Aș coborî, aș sta un pic mai mult și îmi doresc să ieșim atunci când se pornește și moșul, să-i pun o întrebare Cârjei: Câți ani ai? De unde vii? I-aș cere și un sfat…

Din păcate, plecăm înainte. La cum mă strânge stăpâna în spate, îmi dau seama că e frig. Intrăm în ritmul normal, până la următoarea destinație – pas, pas, pas vioi. Și eu, rucsacul – hop, hop, hop. Străzi cenușii. Puțini oameni. Multe mașini. Iar acum trebuie să-mi dau seama ce subiect de conversație să mai găsesc cu paltonul și cu fularul. Da, frigul iernii mi-a mai adus niște camarazi. Care nu sunt tocmai sociabili, dar mă mulțumesc cu ei așa.

Ați văzut-o pe Doamna Cârjă de la cantină? Fularul e ocupat de respirația stăpânei. Când e înfășurat în jurul gâtului, profită de aburii gurii ei și tace. Firele paltonului însă se strâng un pic acum:  Hm… Nu m-a interesat cârja. Am fost preocupat de stăpâna noastră, să nu-mi înmoaie mânecile în orezul sârbesc. 

Fermoar deschis 3 – Canapele cu denim și husa unei mașini

30 decembrie 2013. Intrare cu ușă rotativă. În stânga – un brad împodobit după tradiții occidentale, în dreapta – trei domnișoare îmbrăcate office. Lift. Muzică în lift. Etajul 3, apoi o ușă de sticlă. Butoane, sonerii… Se deschide ușa de sticlă. Liniște. Un alt brad cu același veșmânt. Stăpâna mea are mersul încet și leneș, parcă. Știu de ce: îi place să calce pe mochetă, pentru că e moale. Muzică de sărbători pe fundal, un openspace liniștit, cu o grămadă de birouri goale. Tastaturi cuminți, monitoare închise, scaune moi, abandonate. Ceva este aici și nu apuc să văd, până să mă coboare stăpâna din spate. Stop. Acum. Canapelele de denim. Sau imitație de denim. Denim subțire, cusut cu ață. Nu-i denim pentru blugi, ci, mai degrabă – denim pentru o cămașă.

– Locul rucsacului e jos, nu pe mine!

La ce limbă ascuțită are canapeaua de denim, dacă aș avea picioare și mâini, aș fugi ”în patru labe” într-un colț și aș aștepta acolo până stăpâna mea își termină treburile pe aici.

– Lasă-l, dragă, ăsta pare drăguț, cuminte… Și curat. Nu vezi că fata îl ține pe jumătate în brațe? Bucură-te și tu că-s sărbătorile acu și nu mai vine femeia de serviciu să pună mopul pe tine! Mai ții minte, ultima dată când s-a facut curatenie, se dădea la noi ca un adevărat macho. Spunea că știe să danseze latino. Apoi ne-a zis că e singur de Revelion. Și a început să plângă. Văd și acum pata pe care ți-a lăsat-o acolo, pe colțul din stânga… Rucsacul e străin. Măcar n-o să plângă și n-o să lase pete.

Se pare că am cealalată canapea de partea mea. Încă e fascinant să vad aceste canapele îmbrăcate în denim. Îmi imaginez că și stăpâna mea se gândește câte fuste și cămăși ar fi cusut din pânza aceasta. Între canapele stă o masă cu vitrine din sticla, care face yoga. Pe masă – cutiuțe cu pliculețe de ceai. Stau mute, ca să nu rupă echilibrul măsuței care face yoga și, probabil, de teama gurilor celor două canapele.

Am poposit într-o adevărată telenovelă. Cât am stat acolo, măsuța din sticlă a tot făcut yoga, cutiuțele cu ceai au tăcut, iar cele două canapele, uitând de mine, au bârfit câte ceva despre scaunul moale al teamleaderului și comoda cu sertare a secretarei de la recepția etajului 3. Poveste de dragoste sfârșită tragic, consumată în fața tututror obiectelor de aici. Surprind o fărâmă de sentimentalism în canapeaua pe care stau:

– Of, de-ar ști oamenii că și noi, obiectele… Și noi – ca ei…

5 ianuarie 2014. Autobuz aproape gol. Chiar și așa (ciudat!), stăpâna mea mă mută în față. Acu nu mai sunt invidios pe fularul care-i astupă buzele și se bucură în fiecare zi de aburii gurii ei. Chiar îi zâmbesc ironic lunganului împletit din fir pufos. Ha! Azi stăpâna mă ține pe burtă și pe sâni. E moale, e cald și-i simt inima.

Pe străzile Bucureștiului e liniște, e ceață. Deslușesc la un moment dat un țipăt prelung, ascuțit.

– Ah! Blană încâlcită! Animal semi-văzător! Degeaba ai lesă dacă nu știe stăpân-tu’ să te țină! Marș! Ajutor!

Pe Strada Vasile Milea țipă husa unei mașini. Gri. Pare totul în ordine. Hm. Ba nu. Un husky gri-brun își „marchează teritoriul”, ținând laba din stânga-spate ridicată, săltând în celelalte trei, de la un capăt la celălalt al mașinii. Săraca husă. Husă de mașină pișată de un husky.

Azi. Stăpâna mea are o pereche de căști. Până acum le tot punea în buzunarul hainei sau le ținea în mână. Azi, însă, le-a strecurat în unul dintre buzunarele mele: parcă un vierme turcoaz a invadat o bucată din mine. Căștile astea nu scot niciun sunet, dar se frământă grozav în buzunarul meu. Se pare că trebuie să pun din nou la bătaie strategia de integrare a obiectelor noi…

Fermoar deschis 4 – În buricul târgului

999000Acu două săptămâni…

Sunt aruncat într-un colț al camerei. Deasupra mea – un uscător desfăcut, pe care stau împăturite și uscate haine colorate. Multe tricouri. Uscătorul geme. Evident, hainele sunt cam grele. Și uscătorul, și hainele așteaptă să vina uriașul șifonier textil.

Ce mă sperie în camera aceasta este lustra din hârtie. Aparent curată. Doar seara se văd, unde și unde, petele de var, împroșcate de la ultima renovare. Și nu prea îndrăznesc să ridic ochii la canapeaua asta extensibilă și ciudată, pe roți. Pare așa, cuminte, când e strânsă.
Când e întinsă – parcă nu mai încape nimic în cameră. Poate și de asta eu stau acum aruncat într-un colț, îngrămădit lângă uscător.

Mi-am regăsit prietenii vechi – tabloul lung, pictat alandala, cu maro, auriu, rosu și galben și ceasul mare, rotund, ale cărui limbi nu mai merg, dar care are niște cifre faine pe cadran.

Nu sunt obișnuit cu jaluzelele astea care stau atârnate la geam. Mari, grele, din lemn – întunecă tot dacă stăpâna mea le lasă să cadă pe toată lungimea geamului.

Cea mai mare schimbare e zgomotul. Pe sub geam trec mereu troleibuze, motociclete, mașini… din când în când câte o ambulanță sau o bicicletă. Stăpâna mea își mai pune câte o pernă pe cap noaptea. Cred ca a uitat că are o pereche de dopuri de pus în urechi. Dar le-o găsi ea.

Acum

Stau pe o cutie de carton, în care stăpâna mea a băgat niște poze și felicitări și a pictat-o frumos în litere și cifre verde-albastre-turcoaz. Lângă maine, o altă cutie colorată, umplută cu cărți, pe care stă Pandele, maimuța portocalie din pluș, cu brațe lungi.

Am colegi noi de cameră. Un șifonier textil, care a înghițit toate hainele de pe uscător. Și o masă cam mare. Mai colea stă un cuier cu umerașe și pe hol zăresc bicicleta roșie. Singurele piese cu sevă din camera asta sunt Rică (o Alocasia care crește prea repede) și HTML (o frunză de mușcată, pusă la prins rădăcini într-un pahar cu apă). Și la toate adăugată șade o chitară, pe care stăpâna mea o ține așa haios în mână, încât nu cred c-o să apuce să scoată un sunet bun din ea vreodată.

Stăpâna mea și-a găsit dopurile, dar de vreo trei nopți nu și le mai pune, chiar dacă zgomotul de afară e același.

Pot să zic că începe să-mi placă aici. Loc nou, ca acasă. Miroase din când în când a var și a vise, iar planurile cele mari se adună în borcanul de pe pervaz.

Ne-am mutat în buricul târgului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s